La 9/21 mai 1877, Parlamentul, întrunit într-o sesiunea extraordinară, a proclamat Independenţa de Stat a României faţă de Imperiul Otoman.

Acțiunile politice pentru obținerea acesteia fuseseră intensificate încă din anii anteriori deoarece contextul internațional părea unul favorabil: popoarele balcanice își doreau sa lupte pentru eliberarea de sub dominația otomană, iar Imperiul Țarist era interesat să scape toată această parte a Europei de stăpânirea turcească.

 A fost un efort de lungă durată făcut de clasa politică românească de atunci şi a început cu aducerea pe tronul Principatelor a principelui străin german Carol I de Hohenzollern. Deși poate era de așteptat ca visul independenței sa se realizeze pe cale diplomatică, pe fondul înrăutățirii relațiilor dintre Sultanul de la Istanbul și Țarul Rusiei, era evident că Puterile Garante nu îi vor oferi asigurări României în privința politicii de neutralitate.

Și cum țara noastră își dorea sa iasă de sub dominația otomană, iar Rusia dispunea de o armată numeroasă, a fost semnat un acord cu cea din urmă. Astfel, dacă România si Rusia ieșeau învingătoare, noi deveneam o națiune independentă și suverană.

Când, in aprilie 1877, trupele ţariste au intrat în România prin est, linia Dunării a început să fie bombardată de otomani, supărați pentru permisiunea acordată rușilor de a tranzita teritoriul românesc. Artileria noastră a ripostat, iar turcii au bombardat Calafatul, oferind Parlamentului României motivul să constate ruperea legăturilor diplomatice cu Turcia.

Aceasta a fost esenţa Declaraţiei de Independenţă votată la 9 mai 1877.

Tot in aceeași zi, pentru a marca noul statut pe care și-l dorea România, Parlamentul a fost de acord cu înființarea ordinului Steaua României.